cronicamarunta

vamaveche. Se uită la mine ca la un tâmpit când le spun că mi-e dor să mă tai întălpi pe plajă. În cioburile de berivodci rămase acolo sub nisip să-mi las sângele și sămi- amintesc a doua zi. În scoici nu cred. Doar în sticlă, mucuri de țigări și ocazionalelele pahare de plastic. Clar, de lună nici nu poate fi vorba. Stai tu să vezi cum era plaja când nu erai născut! Era faină pulică, n-ai idee. Nici noi n-am călcat-o dar nepovesteau ăia… vameloții.

Acum e peturi, nu mai ie vamă. Atunci, zic, de ce caznele Dunării vreau să merg acum? Pentru că ești prost și nu te știi cum e cu nisipurile pure de aur. Cu imsulele din Elenia. Cu palmeriile. Cucocotierii. De ce să borăști lângă pescăruși când ai putea să alergi după pinguini tropicali în Olinclusiv? Dar pe tine PAC!! te lovește hamsiul de la zodia peștelui, PAAAAC!!! te pocnește blecsabbatul din halba de pe terasă, PACPACPACPACPACPAC!!!!!! o sută de concerte cu trupele piele de găină! Ai în vânt, în mare, tot nisipul de care-i nevoie.

TensePast. O înmormântare țigănească a blocat tot orașul. Caii se speriasera de mașșini, autoturismele de armăsari, bidiviii de automobile și haosul a fost gata de joacă. În mințile mele, eșarfele albe din jurul grumajilor lor, ale cailor, erau aripi în vânt, în van. Îmi băteam cu forță toba , armăsarii erau loviți cu milă, când nascultau, pe lângă ce se întâmpla în mine. Mâini aspre, slabe, îi purtau pe bidivii spre cimitir, și eu simțeam stransoarea de căpăstru în jurul gâtului de parcă crăpăturile acelea din pielea arsă mă ghidau pe mine nspre groapă. Renoare, tată, stai puțin, aici nu mai e vorba de trupuri dulci, îmbăindu-se. Entr-un colț, undeva, moartea. N-am mai văzut-o de mult zâmbind. Aruncând cadavrul în pământ, mintea groparilor mirosea a sarmale cu smântână. Acopereau sicriul cu mămăligă aburindă și cu buzunarele deschizandulis-e tot mai largi, cu cât îngropaciunea se apropia de sfârșit.  Mortul râdea, înfundat, din cutie.

Treishpe. (Din nou nu am diacritici sur le compteur, asha ca ma voi intoarce in timp, in era mIRCuluy.!?) Neam Ghe muit singuri, in cate un coltz al imaginatziei noastre, cu becul de pe hol aprins ca frica sa nu fie deplina. Din cate am trait, am retzinut esentzialul. Ca nu are rost, ca nu se poate, ca nimeni nu va.  M-am prins strans de mana shi mam scuturat de cateva ori cu cate doua palme peste ochi, dar n-au avut fortza. Dimineatza shi seara, in praf canta un pian deszaccordat, neacordat, fiert. La TV pricep aproape tot, mai am putzine canale in jurul carorra innnnot prin memorie. Se poate sa-mi fie dor sa ma impiedic de un dictzionar, dar n-ar insemna asta o regresiune, o agresiune a carui erou shi-a pierdut norma, … a, … astaa… noima? N-u sh-i-a-r pierd-e totu-l rostu-l? Vrei sa se prabusheasca lumea, te intreb? Nu fi fraier! Stai ghemuit! Stai jos, in orice coltz al imaginatziei tale, shi becul de pe hol mai lasa-l sa lumineze putzin, pana cand itzi spun eu sa-l stingi. Faci risipa , nu de alta.

Fără. S-ar putea într-o zi să te trezeşti, să fii în patul tău dar să nu mai ai ziduri împrejur. E greu s-ajungi acolo dar s-ar putea întâmpla, am auzit poveşti. Fără pereţi, maşinării, maşinaţiuni, departe undeva, într-un codru fără oglinzi. Să te ridiciApoi, iar într-un ochi de apă să-ţi priveşti ochii fără cearcăne. Ţi-ar păsa ce s-a petrecut cu OTV-ul şi cu Libertatea pentru femei dacă ai păţi aşa? Să n-ai tu pic de remuşcare, pic de autocontrol? Să n-ai păsare de armata română? De bisericile toate? De bogaţi, de săraci, de DJ-i ( sau Digei?) ??? Cruntă perspectivă. Fără bani la tine, fără aipod, te-ai prăbuşi cu siguranţă lângă pământ, şi-ai îndruga verde şi uscat, ca să-ţi ţii de urât.

Kevin Carter. Bang Bang, în clubul celor care mor pe timp de foamete , ai fost un zeu. La fel ca gloanţele scuipate de un AK, patruşşapte, aparatul tău a ras tot. Cui îi mai pasă ce s-a întâmplat cu vulturul ăla, toţi au întrebat de fetiţă.  Cui îi mai pasă că nici astăzi nu s-a schimbat aproape nimic în aFrica. Kevine, ai mai fi avut de muncă şi azi. HI Pulitzer prize, şi în două luni gata? But not all of them get it, it ain’t easy to sponge all that suff err Ing. Morţii cu cauciuc legat de gât, recunoaşte, ăia te-au bântuit. Şi, ca de obicei, în loc să se disperseze aiurea oriunde, suferinţa tuturor acelor necklacing-uri s-a strâns în tine, tu ai im or tali zat şi reţinut fiecare detaliu la click’ul aparatului foto.  CLICK CLICK CLICK CLICK CLICK CLICKED YOURSELF UNDER!

Cinci scaune. Avem cinci scaune. Patru dintre ele sunt goale. Într-unul stă o fiinţă din scântei. Toate cele cinci scaune sunt la metrou. Eşti singur, cu scaunele goale şi cel în care stă fiinţa. Ce faci? Te aşezi pe unul dintre cele goale şi nu zici nimic? Mergi într-un colţ, stai în picioare şi te faci că nu vezi?

Pleci încet şi iei un taxi până la lucru, gândindu-te că n-ai luat-o razna? Sau te duci pe scaunul de lângă fiinţa din scântei, te aşezi încet şi te uiţi insistent înspre ea. Ea nu se uită la tine, sau nu îţi dai tu seama . Eşti, eşti aici?

DATORIE. Vouă vă datorez multe. Vă datorez cine nu sunt eu astăzi, cine nu sunt eu ieri şi aşa mai departe. CUMPROBAPIL vaţ dat seama, cu toţii am rămas datornici către această lume de vissz. Că neam născut, că ne-am născut şi tot felul de alte jocuri imbecile de cuvinte.

În rest, nouă, majorităţii, ni se oferă cam nimic. MARII majorităţi. Baby, dacă n-ai avut noroc eşti ca şi cum n-ai fi. Milioane, nu posezzzzi? Fuckit eşti pilaf . Maşine ai? NUUU?? O, pe bune de ce mai engzişti? DA PĂRINŢI BOGAŢI, MĂCAR ATÂT, PORCULE???? linişte în colţul tău. Publicul saprins.

Practic, nu poţi nici măcar să închiriezi o pâine. Dar eşti dator, găină! Eşti dator vândut, câine! Trebuie să spui MERSIu lumii şi să pleci încetişor capulatunci sabia nul tae. Iar EI, EEI, EEEI şi EE EE e EELE, te vor finanţa uşor până când te vei simţi cât de cât fericit. Dator, lor, cooolcalarilor, dar fericit.

TIMP. În Afghanistan a fost vremea pentru un război. Stiu, unde timpul nu mai are răbdarese întâmplă din când în când lucruri despre care MarinPrEda n-a mai apucat să audă. Trecând peste bombe şi mitraliaţi, afghanistanezii merg mai departe ca oricare alta râmă umană, ruptă în două, căreia instinctul îi spune că poate supravieţui. Timpul lor e diferit faţă de al nostru. Timpul lor trebuie să sape şanţuri pentru câţiva bănuţi pe zi, timpul lor trebuie să locuiască în clădiri bombardate, care au rămas inuman, ca şi ei, în picioare. Timpulor, nenorocitul, îi ţine în frig, noaptea, la lumina câteunei lămpi cu temirice. Timpulăsta, nenorocitul, nu-i tratează pe oameni cum ar face-o un comunist dogmatic desăvârşit. Afganistanejii s-au lovit de un timp impropriu lor, cu miros de mekchichen şi înnnnarmat până în trinţi. S-au uitat la ceas şi, când au observat că timpul afganistanez a îngheţat ca un pinguin subnutrit, iar în locul lui fierbea secunda amerikană, s-au gânditdinprima la durerile refacerii.