cronicamarunta

TIMP. În Afghanistan a fost vremea pentru un război. Stiu, unde timpul nu mai are răbdarese întâmplă din când în când lucruri despre care MarinPrEda n-a mai apucat să audă. Trecând peste bombe şi mitraliaţi, afghanistanezii merg mai departe ca oricare alta râmă umană, ruptă în două, căreia instinctul îi spune că poate supravieţui. Timpul lor e diferit faţă de al nostru. Timpul lor trebuie să sape şanţuri pentru câţiva bănuţi pe zi, timpul lor trebuie să locuiască în clădiri bombardate, care au rămas inuman, ca şi ei, în picioare. Timpulor, nenorocitul, îi ţine în frig, noaptea, la lumina câteunei lămpi cu temirice. Timpulăsta, nenorocitul, nu-i tratează pe oameni cum ar face-o un comunist dogmatic desăvârşit. Afganistanejii s-au lovit de un timp impropriu lor, cu miros de mekchichen şi înnnnarmat până în trinţi. S-au uitat la ceas şi, când au observat că timpul afganistanez a îngheţat ca un pinguin subnutrit, iar în locul lui fierbea secunda amerikană, s-au gânditdinprima la durerile refacerii.

POEZIA. Pentru
români, care e poeţi magici, acest tip de refulare culturală este
mai mult decât comun. În mod normal, poezia se scrie prima oară
când eşti silit de învăţătoare/profesoare/şamd, sau pe la 15
ani când lirismul începe să te strângă de cortex în sensul că
poate prosteşti şi tu vreo gagică (la fete nu ştiu când scrie ele prima oară, aştept lămuriri, ca să nu par misoninja), sau când o mare durere din dragosTETE arunca în
faţa nemilosului creion şi al foii goale pe care o stropeai cu muci
şi lacrimi. Deşi poezia nu ar trebui să intre în categoria
lucrurilor mărunte, timpurile moderne au sacrificat-o ca pe un că*at
împrăştiat pe câmpul arat şi semănat. Vedeţi ce uşor se
găseşte rimele? Milioardele de cărţi tipărite pe bănuţi la
câte o editură de cartier, de pensionari plictisiţi şi
neînţeleşi, care ajung în bibliotecile sau pe oalele cu sarmale
ale rudelor şi cunoscuţilor, au mai liniştit avântul poeţilor
veritabili. Ce să mai vorbim de făcut cumpărături în vreo
librărie. Motivele pentru a împărtăşi artă poetică băştinaşă
lumii sunt diferite, aşa că vă prezint doi mari poeţi, a căror
muză este vânătoarea şi, se pare, Andreea Marin, căreia i-au
dedicat un număr impresionant de versuri idilice. Cei doi se numesc
Eugen Jianu şi Mircea Ionel Pleş, iar cum operele de artă nu sunt
semnate individual, vom presupune că au fost create în urma unui
magnetic şi asudant efort colectiv. Poeziile sunt redate cu exactă
EXACTITATE aşa cum au fost tipărite în volumul „Din dragostea
pădurii. Vânătoarea, veche patimă…”.

„La cabana din
pădure

Cerul de soare
luminat,

În zi de repaus
ne-am aflat;

Să mergem la
vânătoare,

E o mare sărbătoare.

În taină, toţi au
hotărât,

Să bată desimea de
la rât,

Pe goană câinii au
lătrat,

Mistreţul a fost
împuşcat.

Vânătorii în voie
s-au strâns,

Focul pe vatră l-au
aprins,

Pofta deodată i-a
cuprins;

Ficat proaspăt pe
jar încins.

Festiv succesul
onorat,

Cu licori pure s-a
toastat,

Romanţe, doine s-au
cântat

Vrăjiţi de farmec
au visat.”

„Zeiţă de
origine marină

Dedicată Andreei
Marin

Înaltă, tandră,
suplă, mlădioasă,

Cobori spre noi, pe
scări, ca o regină,

Cu sentimente şi de
farmec plină,

Superbă apariţie
frumoasă!

Cu surprize ne
produci mari emoţii,

Suspine, lacrimi,
uimite bucurii,

Muzică, dansuri,
rare scamatorii,

Ce le trăim şi
savurăm cu toţii.

Şi-n măreţia ta
nemărginită,

Având un rol atât
de nobil şi uman,

Cu har profetic
răstorni al morţii plan,

Alinând fiinţe de
viaţă chinuită.

Zeiţă de origine
marină,

Sortită ca dar
poporului român,

Pe sfânta comoară
de ţară stăpân,

Prin tot ce
realizezi eşti Divină!”

Divină pentru ce?
am putea noi să ne întrebăm, însă hai să mergem şi la arta
japoneză, transformată de bravii şi dârjii noştri vânători,
din Haiku-uri în „HAIQHUURI” (vorbesc foarte serios, aşa e
numit capitolul). Deci, haiquhuuri:

„ANDREEA MARIN.

Surprize, emoţii

Vrajă fermecătoare

Sursa plăcerilor.”

observaţi cum
nimic nu-i va determina PEPOeţii noştri trecuţi prin greutăţi,
să depăşească măsura de 5-7-5. Şi din nou:

„ANDREEA MARIN.

Raiul ochilor

Simbolul frumuseţii

Mare iluzie.”

aici recunoaştem o
notă de deziluzie, însă putem continua:

„TOACA MUNTELUI.

Vântul şuieră

Cetina se leagănă

Gotcanul cântă.”

who the fuck is
GOTCANUL? Şi-apoi:

„CERBUL.

Craiul pădurii

Împodobit cu coarne

Păzeşte ciute.”

şi :

„URSUL.

Jucăuş, tumbar

Omnivor şi
carnivor,

et biensuuur, madam mesio et madmoazel, piesa de
rezistenţă, cu care vom încheia acest al treilea episod al
cronicii lucrurilor mărunte, vă pup, o zi bună să aveţi, se numeşte :

Având volumul mare

Broasca se gemea.”